Scopul nostru este întotdeauna binele. Chiar şi a unui individ care e dispus să omoare pentru a-i fi lui „mai bine”. Doar că aici noţiunea de „bine” este de fapt greşită. Pentru că binele trebuie să ne ajute la obţinerea fericirii noastre iar cazul acesta de care vorbim, sau oricare alt caz în care savârşim o nedreptate, nu poate contribui pozitiv la fericirea noastră. Nu cred că există un caz, o scurtătură spre bine, în care să facem o nedreptate care mai degrabă pare să ne afecteze în primul rând pe noi dar să nu afecteze şi alte persoane. Chiar dacă ar fi aşa, tot o nedreptate ar fi şi nu putem obţine fericirea prin aceasta. Chiar dacă pare că ne atingem scopul iniţial, nu ne mai este posibil cel final.
Ne-ar ajuta dacă am putea afla dacă o persoană nedreaptă poate fi fericită, dacă o persoană nedreaptă şi apoi nepedepsită pe drept mai poate fi fericită.
De obicei, după cum ne mărturiseşte şi Robert în comment-ul de la post-ul anterior (de fapt, post-ul acesta încearcă să fie un răspuns), sunt oameni care au mustrări de conştiinţă pentru faptele lor nedrepte dar sunt şi oameni care nu au sau care cred că e posibil să nu aibă mustrări în asemenea măsură încât să fie afectaţi. Un exemplu bun ar fi „Crimă şi pedeapsă” scrisă de Dostoievski, în care Raskolnikov putem spune că se apropie de orice numai de scopul lui iniţial nu, de „mai bine” sau fericire, după comiterea faptei lui. Nu intru în detalii pentru că vă îndemn să o citiţi, pe cei care nu aţi citit-o deja, şi pentru că aici cred că suntem cu toţii de acord că în cazul unui om cu o conştiinţă puternică singura cale spre bine este dreptatea.
Însă avem şi cazuri, tot mai multe în viaţa de zi cu zi, în care se consideră şi chiar se pune în practică ideea că poţi fi fericit şi dacă eşti nedrept. Avem un exemplu în Platon, când Socrate luptă împotriva lui Polos care susţine chiar această idee. Să încercăm să înţelegem ce vrea să ne spună acest exemplu de aproximativ 2400 de ani, exemplu că societatea este în aceeaşi situaţie după tot acest timp.
După opinia comună, dacă eşti nedrept şi nu eşti pedepsit pentru asta, dacă scapi de lege, ba chiar, poţi să rămâi şi in ochii celorlalţi o persoană demnă de respect, uneori chiar urci încă o poziţie prin fapta ta, e bine ce ai făcut, iar binele duce spre fericirea ta. Însă dacă eşti prins şi pedepsit pe drept de către lege, atunci eşti mizerabil şi nefericit. Nu-i aşa?
Dacă, printr-o mică şansă, ne-am putea convinge că pentru cel nedrept este mai bine să fie pedepsit decât să nu fie, atunci nici cel care comite nedreptatea nu poate fi fericit, adică de fapt nu face un bine nici măcar pentru el odată ce este mai bine să fie judecat şi pedepsit decât să fie liber şi să se bucure de plăcerile pe care i le-ar putea oferi averea sau prestigiul pe care le-a dobândit prin aceste nedreptăţi.
Pentru unii, par nişte absurdităţi aceste lucruri şi nu o dată am fost privit ca un nebun şi contrazis. Ba chiar, Socrate, omul responsabil pentru nebunia mea, a fost judecat şi condamnat la moarte pentru convingerile şi dorinţa lui de a face bine cetaţii, aşadar, dacă eu aş putea fi privit ca un om care nu e realist sau întreg la cap, e un preţ mic pe care îl plătesc bucuros.
Să continuăm. Cu siguranţă că cel care comite o nedreptate nu o face cu gândul de a fi apoi prins, privat de cele ce le-a dobândit astfel şi apoi judecat şi pedepsit pentru a fi apoi un om mai bun. Ceea ce înseamnă, chiar dacă mă repet, că e mai bine pentru tine să nu fi prins şi pedepsit. Ba chiar, pentru a putea ajunge să ne lămurim, voi mai adăuga o idee absurdă cum că e de preferat să fi nedreptăţit decât să nedreptăţeşti pe cineva. E de preferat să suporţi asta decât să recurgi chiar tu la o nedreptate. Mda, ca să mă fac înţeles, este contrar principiului „decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa.”
Să vedem. La Platon, tot ceea ce este frumos este bun iar ce este urât este rău. De aceea, pentru a putea dovedi că e de preferat să înduri nedreptatea decât săvârşirea ei, el o pune împreună cu exemplul frumos-urât. Ce este mai rău, să nedreptăţeşti sau să te nedreptăţească? Să mă nedreptăţească, ne şopteşte instinctul. Acum să încercăm să ne distanţăm şi să privim din afară problemei. Ce este mai urât, când cineva nedreptăţeşte sau când este nedreptăţit? Când cineva nedreptăţeşte. Dacă încercăm să ne imaginăm două exemple, nu ştiu dacă putem da alt răspuns la cea de a doua afirmaţie. La prima e mai dificil deoarece ne mai pierdem uneori spunând că nu prea se ştie ce e bine, că e relativ, că bine e să imi fie mie bine. Şi asta nu o poate nega nimeni, că bine e să imi fie bine dar o să vedem cum e asta posibil. Fiind idei greşite printre afirmaţiile sau educaţia noastră, ne îngreunează decizia. Dar când e vorba de o imagine în care cineva să spunem că împinge pe scări o bătrână şi ne întrebăm ce e mai urât, să împingi sau să te împingă cineva, nu cred că mai încape îndoială că e mai urât să împingi.
Dar de ce să credem că ce e frumos este bine iar ce e urât este rău? Păi, să ne gândim de ce luăm drept frumos un lucru. De exemplu un peisaj frumos, sunetele frumoase sau, de ce nu, un trup frumos, nu le numim frumoase pentru plăcerea care ne-o trezeşte sau utilitatea lor? Nu la fel este şi cu legile, obiceiurile şi ştiinţele? Nu le numim frumoase prin utilitatea sau plăcerea noastră? De aici nu rezultă că urâtul trebuie definit prin neplăcut şi rău (cred ca acest cuvânt poate fi mai aproape de opusul utilului decât cuvântul „inutil” ), adică prin contrariu?
Deci, când avem două lucruri frumoase, unul este mai frumos fie prin plăcere sau utilitate, fie prin amândouă. Iar când avem lucruri urâte, ele sunt mai urâte fie prin neplăcere sau prin răutate, sau prin amândouă.
Dar spuneam mai devreme că este mai rău să fii nedreptăţit dar mai urât să nedreptăţeşti. Dacă este mai urât să nedreptăţeşti, poate fi din cauza neplăcerii, din cauza răului, sau amândouă. Oare cei care nedreptăţesc simt mai multă neplăcere decât cei care sunt nedreptăţiţi? Să ne gândim la exemplul cu bătrâna impinsă pe scări. Simte mai multă neplăcere cel care o împinge? Nu. Înseamnă că nu din cauza neplăcerii este mai urât şi nici ambele nu pot fi ceea ce înseamnă că doar din cauză că este mai rău poate fi mai urât.
Prin urmare, fiind mai mult rău decât neplăcut, comiterea nedreptăţii este mai rea decât îndurarea ei.
Este surprinzător dar se pare că aşa este. Acum să vedem dacă e mai bine să scapi nepedepsit decât pedepsit pe drept.
Întotdeauna atunci când cineva comite o acţiune trebuie să fie şi ceva care suportă acţiunea lui. Adică, atunci când cineva loveşte, este cineva sau ceva care este lovit. Iar lovitura este întotdeauna aşa cum o face cel care comite acţiunea. Adică, dacă cineva loveşte tare, atunci tare este şi lovitura care o suportă cel ce suportă acţiunea. Astfel, dacă cineva este pedepsit pe drept atunci pe drept suferă el pedeapsa care îi este atribuită. Lucrurile drepte, nu sunt ele frumoase? Lucrurile frumoase nu sunt bune? Ceea ce înseamnă că cel ce este pedepsit are de suportat lucruri bune. Iar lucrurile bune sunt spre folosul lui, spre a fi mai bun sufleteşte dacă este pedepsit pe drept.
Iar dacă este mai bun sufleşte, nu este eliberat de cel mai mare rău care există? Să ne gândim care ar putea fi cel mai mare rău. Avem situaţia materială în care cel mai mare rău poate fi sărăcia (aici sunt mulţi susţinători), avem situaţia fizică în care cel mai mare rău poate fi boala şi situaţia spirituală în care cel mai mare rău poate fi degradarea spirituală (când spun spirit sau suflet nu mă refer la sensul strict religios, nicidecum). De această degradare ţine laşitatea, ignoranţa, nedreptatea etc. Oare dintre toate cele 3 situaţii sau stări, care este cea mai urâtă? Să fii sărac, bolnav, sau nedrept şi toate celelalte degradări posibile ale spiritului? Dacă ne vom imagina iar un exemplu, cred că tot a fi nedrept este mai urât. Dar dacă este cel mai urât înseamnă că ne provoacă cele mai mari neplăceri sau cele mai mari pagube, cele mai grele vătămări, cel mai mare rău. Şi, după cum am observat că nedreptatea, ignoranţa, laşitatea nu sunt mai dureroase decât sărăcia sau boala, înseamnă că urâţenia aceasta întrece celelalte nu prin neplăcerea creată ci prin răul creat. Rezultă că degradarea aceasta, este cea mai urâtă dintre toate, aşadar cel mai mare rău odată ce am stabilit că lucrurile urâte sunt lucruri rele, cele mai urâte vor fi şi cele mai rele.
Dar cum putem scăpa de toate acestea? Dacă de sărăcie ne scapă câştigul de bani, iar de boală ne scapă medicina, de răutate şi nedreptate ne scapă justiţia. Fiind şi cea mai frumoasă dintre cele trei, economie, medicină şi justiţie, înseamnă că ne oferă şi cea mai mare plăcere sau utilitate. Aşa cum este cu medicina, când tratamentul nu este plăcut şi îndrăgit de nimeni însă este util, aşa cum este mai fericit trupul celui ce este sănatos de la bun început decât cel care este tratat ( fericirea în cazul acesta ar fi mai degrabă neprimirea bolii de la început decât îndepărtarea ei), la fel este şi cel care are spiritul degradat, cel mai fericit este cel care nici nu a primit să facă nedreptăţi, apoi cel care a primit dar pe urmă a suferit pe drept pentru a se îndrepta. Însă între un om care a fost tratat fie de răul din corp sau din suflet şi un om care încă păstrează această rautate, care este mai nefericit? Nu va fi el eliberat de rău prin ispăşirea care i se cuvine? Aşadar justiţia îi face pe oameni mai drepţi, fiind ca un medicament împotriva răutaţii, omul fericit fiind cel ce nu are răul în suflet iar cel mai nefericit cel ce păstrează acest rău.
Însă chiar acest om este cel de care vorbeam că ar putea scăpa de pedeapsă şi să mai fie şi fericit, după ce a dobândit tot ceea ce preţuieşte prin nedreptăţi. Aceştia ignoră toate acestea uitându-se doar la partea ei dureroasă, cum ar fi sărăcia sau îndurarea pedepsei şi preferă acest spirit degradat.
Pictura: Jacques-Louis David - Moartea lui Socrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu