Invitaţie la întâlnire cu noi înşine sau între noi

După o lungă aşteptare, am sosit şi eu acasă pentru o scurtă perioadă. Iata-mă faţă în faţă cu Hăsmaşul Mic, la o distanţă de doar câţiva kilometri, eu şi cu motanul meu Kormos, fiecare bucurându-se de natură in felul lui. În stânga mea îmi şopteşte liniştit un pârâu, in dreapta păsările discută cu nişte insecte, totul fiind organizat astfel încât fiecare să-şi spună cuvântul, numai nişte muşte sunt mai haotice prin jurul meu parcă sugerându-mi să mă trezesc din beatitudine, din această clipă în care simţi că nu mai e nimic de adăugat. Este atât de incredibilă natura încât încep să cred că marii scriitori nu prin imaginaţia, îndemânarea şi intelectul lor au reuşit ci prin faptul că au fost la momentul potrivit în locul potrivit.

Nu ştiu dacă v-am convins doar prin atât despre frumuseţea şi importanţa naturii în viaţa noastră, despre sentimentul de împlinire, de regăsire pe care ni-l poate oferi atât de uşor şi de care avem atât de mare nevoie. Pentru că, cum altfel să reuşim atât să ne controlăm cât şi să devenim, să rupem bariera între ceea ce suntem şi să pornim spre ceea ce putem fi, dacă noi nu ne cunoaştem? Şi, de cele mai multe ori, petrecerea vieţii doar în compania altora, această continuă fugă după intâlnirea cu celălalt sau ceilalţi, nu este decât o depărtare de noi printr-o stupidă dorinţă de apartenenţă la un grup, de personalitate de turmă.

Nu vreau să par că ţin lecţii unora care trăiesc mai mult timp decât mine în natură, nici că relaţiile de grup pot face doar rău, ci doar că e cazul să ne retragem noi înşine din când în când în intimitatea şi puterea de contemplare pe care ne-o oferă natura. Să ne relaxăm şi să ne analizăm trăirile şi dorinţele, să vedem dacă prin ceea ce facem astăzi ne putem apropia mai mult de visul pe care îl avem. Iar aici, într-o izolare de o clipă, e totul mult mai uşor. Aici natura te-a acceptat deja cu braţele deschise şi nu mai e nevoie să faci nimic nici pentru a te menţine în grupul tău, nici pentru a fi un bun cetăţean în ochii celorlalti, nici nu trebuie să suporţi abjecţiile altora de genul superiorului de la muncă şi să zâmbeşti cu fascinaţie. Recunosc că nici nu am reuşit performanţa aceasta vreodată. Dacă totuşi, trebuie să faci ceva pentru natură, este mai degrabă ceva ce nu trebuie să faci, nu trebuie să dai muzica la maxim indiferent de care, să scoţi grătarele şi micii şi să aştepţi cu o bere în mână să te lovească sublimul drept în moalele capului ca să-l simţi mai bine. Sublimul nu se trăieşte în turmă.

Cu toate acestea, ideea pe care vreau să o dezvolt cred că este şi cea mai utilă. Cea legată de visul oricăruia dintre noi. Ce facem zi de zi pentru a fi mai aproape de ce vrem? Ce facem pentru a fi mai aproape de Bine? Pentru că asta vrem cu toţii. Cam ce putem spune despre Bine şi cum ne putem îndrepta spre el? Avem nevoie de cunoaştere pentru asta? E oare ceva care să depindă doar de simţuri? Sau să fie de genul cunoaşterii creştine, prin revelaţie?

Aş dori să încercăm să discutăm, să căutăm împreună aşa cum putem si să vedem dacă ne mai lămurim unii pe alţii. Ce spuneţi?

Deoarece mâine plec într-o drumeţie prin ţară şi nu ştiu exact când mă întorc, propun să ne întâlnim duminică (28.08) la ora 18.00 la sediul asociaţiei. Aştept păreri dacă doriţi un alt subiect sau măcar angajamentul că veniţi.