Raţiune vs. Revelaţie

 Cum putem şti ceva anume, dacă într‑adevăr ştim ceva cu adevărat? în Evul Mediu, această întrebare se re­ducea la o alta: revelaţia divină este mai presus de raţiune ca sursă a cunoaşterii, sau invers?

Un om cade într‑un puţ adânc şi se prăbuşeşte treizeci de metri, până ce izbuteşte să se agate de o rădăcină firavă, oprindu‑se din cădere. Dar abia dacă mai reuşeşte să se ţină şi, disperat, strigă:

- Hei, e cineva acolo sus?

Ridică ochii, dar tot ce poate vedea este un petic rotund de cer. Dintr‑odată, în nori apare o breşă şi o rază de lumină coboară spre el. O voce profundă bubuie:

- Eu, Dumnezeu, sunt aici. Dă drumul rădăcinii şi eu te voi salva.

Omul se gândeşte o clipă şi apoi strigă din nou:

- Mai e şi altcineva acolo sus?

Când te ţii de o biată rădăcină, balanţa tinde să încline spre partea raţiunii.

în secolul al XVII-lea, Rene Descartes a optat pentru raţiune în defavoarea unei surse divine a cunoaşterii. Acest lucru a ajuns să fie cunoscut ca „a‑l pune pe Descartes înaintea sursei”.

Probabil că francezul şi‑ar fi dorit să nu fi spus nici­odată cuvintele Cogito, ergo sum („Cuget, deci exist”), fiindcă asta‑i tot ce‑şi amintesc oamenii depre el - asta, plus faptul că le‑a rostit în vreme ce şedea într‑un cuptor de pâine. Şi de parcă n‑ar fi fost suficient, al său cogito este mereu greşit interpretat, ca semnificând faptul că, pentru Descartes, gândirea este o caracteristică esenţială a fiinţei umane. Şi chiar credea acest lucru, dar asta nu are nici o legătură cu celebra frază Cogito, ergo sum. Descartes a ajuns la cogito în urma unui experiment prin care intenţiona să descopere dacă există ceva de care poate fi sigur; altfel spus, dacă există ceva cu privire la care să nu aibă îndoieli. Şi a început prin a pune la îndo­ială existenţa lumii exterioare. Aceasta a fost partea uşoară; la urma urmei, poate că visa ori avea halucinaţii. Pe urmă a încercat să se îndoiască de propria sa existenţă. Dar oricât se îndoia, se lovea mereu de faptul că exista ci­neva care se îndoia. Iar acest cineva trebuia să fie el însuşi! Nu se putea îndoi de propriile‑i îndoieli. Descartes s‑ar fi putut scuti de o sumedenie de interpretări eronate dacă şi‑ar fi spus: Dubito, ergo sum.

Fiecare judecător de cazuri penale din America cere juraţilor să reproducă procesul cartezian de căutare a cer­titudinii prin testarea supoziţiei privind vinovăţia acuza­tului conform unui standard aproape la fel de înalt ca al lui Descartes. întrebarea adresată juraţilor nu este însă identică cu cea a filosofului francez; judecătorul nu întreabă dacă vinovăţia acuzatului este supusă unui dubiu oarecare, ci dacă ea face subiectul unei îndoieli rezonabile. însă chiar şi acest standard scăzut cere ca juraţii să efec­tueze un experiment mental similar - şi aproape la fel de radical - cu cel al lui Descartes.

Un individ este judecat pentru crimă. Dovezile în spri­jinul vinovăţiei lui sunt solide, dar nu există un cadavru, în pledoaria sa finală, avocatul apărării recurge la un truc.

- Doamnelor şi domnilor juraţi, le spune el, am o surpriză pentru dumneavoastră. Peste un minut, persoana despre care se crede că a murit va intra în această sală de judecată.

Şi se întoarce spre uşă. înmărmuriţi, juraţii privesc şi ei într‑acolo. Trece un minut. Nu apare nimeni. în cele din urmă, avocatul intervine:

- De fapt, am inventat toată chestia cu mortul care intră în sală. Dar fiecare dintre dumneavoastră a privit spre uşă anticipativ. Prin urmare, afirm că există în acest caz un dubiu rezonabil cu privire la existenţa unui mort, victimă a crimei, şi de aceea insist să daţi verdictul „nevinovat”.

Juraţii se retrag să delibereze. Câteva minute mai târziu, se întorc în sală şi rostesc verdictul: „vinovat.”

- Dar cum aţi putut? strigă avocatul. Nu se poate să nu aveţi anumite îndoieli! V-am văzut pe toţi privind spre uşă!

La care preşedintele juriului răspunde:

- Da, noi am privit, dar clientul dumneavoastră nu.

Sursa: Cathcart & Klein - Platon şi ornitorincul intra intr-un bar..mic tratat de filosdotică.