Distractiv şi util

UTILITARISMUL

Ştim cu toţii că Vladimir Ilici Lenin a spus, în secolul XX, că „scopul scuză mijloacele”, dar în mod ironic, ideea lui nu se deosebeşte prea mult de punctul de vedere al unuia dintre filosofii favoriţi din tabăra lui Dumnezeu, John Stuart Mill. Alături de utilitarişti, el a propus o etică aşa‑numită „consecvenţialistă”: corectitudinea morală a unui fapt este determinată exclusiv de consecinţele sale.

Protagonista anecdotei următoare este în mod limpede o utilitaristă:

Doamna O'Callahan îi cere pictorului care îi face portre­tul să adauge câte o brăţară de aur pe fiecare braţ, un şirag de perle la gât, cercei cu rubine şi o tiară cu diamante. Artistul răspunde că asta ar echivala cu o minciună, la care doamna O'Callahan replică:

- Uite ce e, soţul meu se afişează peste tot cu o blondă tânără. Vreau ca după moartea mea această fătucă să caute înnebunită bijuteriile!

Acelaşi tip de justificare ar putea fi folosit pentru a trece cu vederea unele situaţii cu adevărat grave dacă s‑ar considera că urmările nu sunt suficient de „bune”.

Doamna Brevoort, văduvă, stă pe marginea piscinei, în clubul ei, când remarcă un bărbat arătos ce face plajă. Se apropie de el şi‑i spune:

- Ştii, nu cred că te‑am mai văzut pe aici înainte.

- Cred şi eu, răspunde bărbatul. în ultimii treizeci de ani am fost în închisoare.

- Serios? Pentru ce?

- Fiindcă mi‑am asasinat soţia.

- Ah! exclamă doamna Brevoort. Înseamnă că acum eşti necăsătorit!

Influentul utilitarist contemporan Peter Singer face adesea analogii între deciziile despre care suntem cu toţii de acord că presupun consecinţe nefaste şi hotărâri apa­rent mai inofensive pe care el le consideră similare din punct de vedere etic. în cadrul unui eseu, el prezintă o situaţie în care cineva poate câştiga bani pentru a‑şi cumpăra un televizor nou vânzând un copil fără adăpost unei organizaţii care îi va preleva organele pentru trans­plant. Foarte rău şi urât - suntem de acord toţi. Pe urmă însă, Singer afirmă că de fiecare dată când cumpărăm un televizor nou în loc să donăm banii organizaţiilor care protejează copiii fără adăpost, facem în esenţă acelaşi lucru. Nu vă scoate din sărite când auziţi aşa ceva? Este un raţionament prin analogie, de la o situaţie particulară dramatică la una cu caracter moral general - ca în gluma următoare, devenită clasică.

El: Te‑ai culca acum cu mine pentru un milion de dolari?

Ea: Un milion? Ha! Cred că da.

El: Dar pentru doi dolari?

Ea: Şterge‑o, amice! Oare cine mă crezi?

  El: Păi, deja am stabilit asta. Acum negociem doar preţul.

Sursa: Cathart & Klein - Platon şi ornitorincul intră într-un bar...

Raţiune vs. Revelaţie

 Cum putem şti ceva anume, dacă într‑adevăr ştim ceva cu adevărat? în Evul Mediu, această întrebare se re­ducea la o alta: revelaţia divină este mai presus de raţiune ca sursă a cunoaşterii, sau invers?

Un om cade într‑un puţ adânc şi se prăbuşeşte treizeci de metri, până ce izbuteşte să se agate de o rădăcină firavă, oprindu‑se din cădere. Dar abia dacă mai reuşeşte să se ţină şi, disperat, strigă:

- Hei, e cineva acolo sus?

Ridică ochii, dar tot ce poate vedea este un petic rotund de cer. Dintr‑odată, în nori apare o breşă şi o rază de lumină coboară spre el. O voce profundă bubuie:

- Eu, Dumnezeu, sunt aici. Dă drumul rădăcinii şi eu te voi salva.

Omul se gândeşte o clipă şi apoi strigă din nou:

- Mai e şi altcineva acolo sus?

Când te ţii de o biată rădăcină, balanţa tinde să încline spre partea raţiunii.

în secolul al XVII-lea, Rene Descartes a optat pentru raţiune în defavoarea unei surse divine a cunoaşterii. Acest lucru a ajuns să fie cunoscut ca „a‑l pune pe Descartes înaintea sursei”.

Probabil că francezul şi‑ar fi dorit să nu fi spus nici­odată cuvintele Cogito, ergo sum („Cuget, deci exist”), fiindcă asta‑i tot ce‑şi amintesc oamenii depre el - asta, plus faptul că le‑a rostit în vreme ce şedea într‑un cuptor de pâine. Şi de parcă n‑ar fi fost suficient, al său cogito este mereu greşit interpretat, ca semnificând faptul că, pentru Descartes, gândirea este o caracteristică esenţială a fiinţei umane. Şi chiar credea acest lucru, dar asta nu are nici o legătură cu celebra frază Cogito, ergo sum. Descartes a ajuns la cogito în urma unui experiment prin care intenţiona să descopere dacă există ceva de care poate fi sigur; altfel spus, dacă există ceva cu privire la care să nu aibă îndoieli. Şi a început prin a pune la îndo­ială existenţa lumii exterioare. Aceasta a fost partea uşoară; la urma urmei, poate că visa ori avea halucinaţii. Pe urmă a încercat să se îndoiască de propria sa existenţă. Dar oricât se îndoia, se lovea mereu de faptul că exista ci­neva care se îndoia. Iar acest cineva trebuia să fie el însuşi! Nu se putea îndoi de propriile‑i îndoieli. Descartes s‑ar fi putut scuti de o sumedenie de interpretări eronate dacă şi‑ar fi spus: Dubito, ergo sum.

Fiecare judecător de cazuri penale din America cere juraţilor să reproducă procesul cartezian de căutare a cer­titudinii prin testarea supoziţiei privind vinovăţia acuza­tului conform unui standard aproape la fel de înalt ca al lui Descartes. întrebarea adresată juraţilor nu este însă identică cu cea a filosofului francez; judecătorul nu întreabă dacă vinovăţia acuzatului este supusă unui dubiu oarecare, ci dacă ea face subiectul unei îndoieli rezonabile. însă chiar şi acest standard scăzut cere ca juraţii să efec­tueze un experiment mental similar - şi aproape la fel de radical - cu cel al lui Descartes.

Un individ este judecat pentru crimă. Dovezile în spri­jinul vinovăţiei lui sunt solide, dar nu există un cadavru, în pledoaria sa finală, avocatul apărării recurge la un truc.

- Doamnelor şi domnilor juraţi, le spune el, am o surpriză pentru dumneavoastră. Peste un minut, persoana despre care se crede că a murit va intra în această sală de judecată.

Şi se întoarce spre uşă. înmărmuriţi, juraţii privesc şi ei într‑acolo. Trece un minut. Nu apare nimeni. în cele din urmă, avocatul intervine:

- De fapt, am inventat toată chestia cu mortul care intră în sală. Dar fiecare dintre dumneavoastră a privit spre uşă anticipativ. Prin urmare, afirm că există în acest caz un dubiu rezonabil cu privire la existenţa unui mort, victimă a crimei, şi de aceea insist să daţi verdictul „nevinovat”.

Juraţii se retrag să delibereze. Câteva minute mai târziu, se întorc în sală şi rostesc verdictul: „vinovat.”

- Dar cum aţi putut? strigă avocatul. Nu se poate să nu aveţi anumite îndoieli! V-am văzut pe toţi privind spre uşă!

La care preşedintele juriului răspunde:

- Da, noi am privit, dar clientul dumneavoastră nu.

Sursa: Cathcart & Klein - Platon şi ornitorincul intra intr-un bar..mic tratat de filosdotică.

Distractiv şi util - Falsificabilitatea

FALSIFICABILITATEA

Pacientul: Noaptea trecută am visat că eram în pat cu Angelina Jolie şi Jennifer Lopez şi că am făcut dragoste cu ele până dimineaţă.

Psihiatrul: Este limpede că aveţi o profundă dorinţă de a face sex cu mama dumneavoastră.

Pacientul: Ce?! Nici una dintre cele două nu seamănă nici pe departe cu mama mea!

Psihiatrul: Aha! O reacţie formativă! în mod evident, vă re­primaţi dorinţele reale.

Povestea de mai sus nu este o glumă; pur şi simplu aşa raţionează unii freudieni. Iar problema cu raţionamentul lor este aceea că nu există nici un set imaginabil de cir­cumstanţe care să le contrazică teoria oedipiană. în cri­tica sa la adresa logicii inductive, filosoful de secol XX Karl Popper susţinea că, pentru ca o teorie să fie valabilă, trebuie să fie posibile anumite circumstanţe în care ea să fie falsă. în pseudoanecdota de mai sus, nu există aseme­nea circumstanţe pe care terapeutul freudian să le accepte ca dovadă. Dar iată o glumă reală, care subliniază mai elocvent ideea lui Popper:

Doi bărbaţi pregătesc micul dejun. în vreme ce unge cu unt pâinea prăjită, primul spune:

- Ai observat vreodată că, dacă scapi din mână o felie de pâine unsă, întotdeauna aterizează cu untul în jos?

- Ba nu, răspunde al doilea. Pariez că doar pare aşa, fiindcă e atât de neplăcut să cureţi mizeria când felia cade cu untul în jos. Sunt sigur că în tot atâtea cazuri aterizează cu untul în sus.

- A, da? exclamă primul, la uită‑te aici.

Dă drumul feliei din mână, iar aceasta aterizează cu faţa unsă în sus. Al doilea tip jubilează:

- Vezi, ţi‑am spus eu! La care primul replică:

- Oh, acum pricep ce s‑a întâmplat. Am uns partea care nu trebuia!

Pentru acest individ, nici o tonă de dovezi n‑ar izbuti să‑i invalideze teoria.

Sursa:  Thomas Cathcart & Daniel Klein - Platon şi ornitorincul intră intr-un bar...mic tratat de filosdotică.

Distractiv şi util

Am în gând să postez o serie de mici materiale care să fie oarecum hazlii dar şi folositoare. Poate că ne ajută să ne amintim anumite lucruri. În ce măsură sunt amuzante sau utile, rămâne la aprecierea fiecăruia.

Logica inductivă

 

"Holmes şi Watson sunt în drumeţie cu cortul. în toiul nopţii, Holmes se trezeşte şi‑şi zgâlţâie amicul.

- Watson, uită‑te la cer şi spune‑mi ce vezi!

- Văd milioane de stele, Holmes.

- Şi ce deduci de aici? Watson se gândeşte câteva clipe.

- Păi, din punct de vedere astronomic, asta înseamnă că există milioane de galaxii şi poate milioane de planete. Astrologie, remarc că Saturn a intrat în zodia Leului. Temporal, deduc că este cam trei şi un sfert. Meteo­rologic, bănuiesc că mâine va fi o zi însorită. Din perspectivă teologică, înţeleg că Dumnezeu este atotputernic şi că noi suntem mici şi neînsemnaţi. Dar tu ce vezi, Holmes? - Ce idiot eşti, Watson! Cineva ne‑a furat cortul!

Nu ştim exact cum a ajuns Holmes la respectiva con­cluzie, dar ne putem închipui că a raţionat astfel:

1. M-am dus la culcare într‑un cort, dar acum văd stelele.

2. Ipoteza mea de lucru intuitivă, bazată pe analogia cu experienţe similare din trecut, este aceea că ci­neva ne‑a furat cortul.

3. Pentru a verifica această ipoteză, să încercăm să le eliminăm pe celelalte:

a. Poate că totuşi cortul e aici, dar cineva proiec­tează pe plafonul lui imaginea unui cer înstelat. E cam greu de crezut, ţinând seama de experienţa mea anterioară privind comportamentul uman şi de echipamentele despre care aceeaşi experienţă îmi spune că ar fi trebuit să fie prezente în cort şi, în mod evident, nu sunt.

b. Poate că a bătut vântul şi a luat cortul. Şi această ipoteză îmi pare incredibilă, experienţa mea zicân‑du-mi că un vânt atât de puternic m‑ar fi trezit din somn - deşi poate că nu şi pe Watson.

c. Etc. etc. etc.

4. Nu, cred că ipoteza mea iniţială este cea corectă. Cineva ne‑a furat cortul."

       Logica inductivă ajunge la teorii generale pornind de la cazuri particulare, fiind metoda utilizată pentru a con­firma teoriile ştiinţifice. Dacă veţi observa suficiente mere căzând din pomi, veţi conchide că întotdeauna me­rele cad şi niciodată n‑o iau în sus ori în lateral. Astfel, veţi putea enunţa o ipoteză cu titlu general, care va in­clude şi alte corpuri care cad, de pildă perele. Aşa pro­gresează ştiinţa.

Sursa:  Thomas Cathcart & Daniel Klein - PLATON SI ORNITORINCUL INTRĂ ÎNTR-UN BAR...